Archives
Cuvintele nu vor sa iasa. Parca stau zugravite pe corzile vocale iar eu incerc sa le scrijelesc in van, ca pe un perete de fier, sperand ca bucatele mici se vor desprinde. Nu am voce sa strig. Nu am voce sa soptesc... Sinapsele parca au dat peste o bariera invizibila, intangibila. Incoerenta in ganduri. Un vortex parca ma cuprinde si ma salta intr-un dans ametitor, ca un soricel prins intr-o tornada, sau o mica barcuta in mijlocul unui taifun.
Stropi de ploaie lovesc pielea violent, scriind parca un cantec de disperare pe portativul sufletului meu. Purtata de sunetul vibrant, amenintator, incorsetata de lumea ce se perinda in jurul meu ca si cum timpul ar fi luat-o la goana iar eu sunt prinsa intr-un prezent continuu, ma prabusesc. Cad. Asfaltul ma impresoara, ma face una cu particulele de bitum, absorbind viata din mine.
Sunt doar un nimic. Un nimic pentru mine, pentru tine, pentru oricine. Ma lasi sa cad, sa ma prabusesc. Prabusirea mea nu te doare, nici n-o simti, doar o vezi. Nu te schimba cu nimic. Lasa-ma sa fiu eu...
Si totusi ratiunea imi zice ca nimicul e ceva..
Luminari. Lumina lor ii contureaza si mai tare paloarea. Luciul ochilor ei a pierit. Se odihneste. Lacrimi, suspine, strigate de disperare se aud in jurul ei... Ea doarme. Nu mai aude nimic. Nu mai simte nimic...
Aer! Nu mai pot respira... Aerul refuza sa-mi mai umple plamanii.. Salvarea, aud ca prin vis salvarea. Doare, doare tot. Nu mai e mult...
Deschid ochii si vad sala de urgente, doctori si asistente alergand prin fata mea. Incep sa vad in preajma mea familia, prietenii si oamenii cu care am lucarat. As fi vrut sa-mi iau ramas-bun de la toti... Incerc sa alung durerea si sa nu ma las coplesita de moment. E ultima clipa, simt asta... Imi pare rau...
Desertul va-nconjoara iar in ochii tai vede stralucind oaza de mister...
"Si nimeni nu stie
Ca pozele alea
Ascund un copil speriat
Barbatii se-aduna
Si vor sa vaneze
Le curge dorinta din ochi…
N-au timp sa priveasca
Copilul din tine,
Femeia pe toti i-a orbit..."
Este oare vina ei daca prin fata acestei oglinzi au trecut oameni urati? De partea cui este o oglinda?
Intrece-te cu luna, fugareste vantul, infrateste-te cu noaptea pana in zori, prinde ziua si opreste-o-n loc, aseazate-n lumina...
Stalpii arunca o lumina palida pe zidurile spoite, batute de vant si ani, pictand blocurile in umbrele noptii. Lumina pala creioneaza pe fetele oamenilor masti hidoase ce ii transforma in vietati cu trasaturi inumane, creaturi ale noptii, himere.
Mi-ai dat drumul la mana si te-ai pierdut in multime. Bulevardul e plin de oameni ce se grabesc, iar tu te-ai pierdut printre ei... Se grabesc, se grabesc sa traiasca... Nu te mai vad. Nu mai vad decat forme de oameni ce alearga. Te strig, ajuta-ma sa te gasesc! O simpla privire malitioasa, primita de la un trecator mi-a inghetat sangele. Grimasa de furie data in fuga de o femeie la fel de grabita mi-a trimis un fior rece raspandindu-l in tot corpul.. Mi-e frica fara tine. Inchid ochii...
Lumini puternice, flashuri ma fac sa-mi deschid ochii. Sunt in mijlocul strazii. Masinile trec in viteza pe langa mine ca si cum nici n-as fi aici. Zarva, galagie, claxoane. Peste tot miscare, iar tu nicaieri. Nu stiu cum am ajuns aici, la fel cum nu stiu de ce nu mai esti langa mine... Lumina ma orbeste... Durere... Ma dor ochii. Vreau sa te vad. O lacrima fierbinte se prelinge pe obraz. Inchid ochii iar...
Caldura. Simt o caldura placuta si un miros tare, aromat de cafea. Te simt. Deschid ochii incet. Toate temerile din suflet s-au scurs pentru ca de data asta sunt acasa, in patul nostru, iar tu... tu ma tii de mana...
Noapea isi face simtita prezenta, cuprinzand cu aripile sale negre lumina, adunand-o in stelute. Sclipiri de argint. Miliarde de cioburi scanteieaza bolta cereasca imprastiind faramituri de lumina peste pamant, peste vietati si peste sufletele noastre. Frunzele freamata sub mangaierea dulce a vantului de seara. Apa straluceste fermecata de spectacolul stelar. Duiosul glas de privighetoare de noapte se aude incet, dar clar.
Focul isi inalta licuricii spre cer de parc-ar vrea sa concureze cu stelele si sfaraie incalzind fetele si sufletele noastre de calatori. Stam in jurul lui si glumim, bucurandu-ne de aceste momente unice, departe de casa, departe de vechea urba prafuita si zgomotoasa, departe de strazile albastre luminate de stalpii inalti. Casa cea batrana vegeaza parca asupra noastra cu ochii ei mari de sticla luminati de foc.
Oboseala si bucuria dau gata trupurile noastre, trimitandu-l pe Ene pe la gene. Somnul ne trimite in corturi pe fiecare. Odata ce focul e stins, vocile nu mai rasuna in noapte, iar linistea salbaticiei cuprinde tinutul. O bufnita canta incetisor, iar o vulpe isi arata ochii sticlosi in departare.
Totusi, am invins somnul pentru cateva ore si am urcat pe acoperisul de stuf.De nedescris este momentul in care am privit cerul, iar stelele parca ne zambeau de acolo de sus, urandu-ne un bun-venit in natura... Minunata noapte, cu perle albe presarate pe negrul abanos al sideralului, unde Luna isi invita copii la joaca formand o patura de stelute mici, ce scapara trimitand raze albe peste noi doi.
Amandoi. Ma uit la tine. Ochii iti sclipesc de parca ai inecat in ei doua stele. Zambesc. Ma iei de mana si ma strangi in brate. Cuvintele sunt de prisos. Cat as vrea ca aceste clipe sa nu se termine niciodata, sa se disperseze si sa ramana acolo sus, agatate in infinit intru vecie...
