Sta pe canapea si se uita in gol. Mintea ii zboara in zeci si mii de locuri pe care obijnuia sa le viziteze si nu le-a mai vazut de mult timp. Fragmente de intamplari se deruleaza prin fata ochilor asemenea unui film vechi, stricat de vreme. O grimasa de suparare se graveaza pe fata. Nu isi mai aminteste scopul multor fapte. De ce? Ce i s-a intamplat? Parca traieste viata altcuiva. Nimic din ceea ce face sau isi aminteste nu are rezonanta in sufletul ei. E de nerecunoscut. E constienta de schimbare dar nu poate realiza cauza. Se ridica, paseste usor spre balcon, asemeni unei umbre. Briza ii atinge delicat corpul si ii transmite fiorii noptii. Marea e linistita, calmata de lumina lunii. Ar vrea sa simta si ea ceva dar parca inima i s-a golit de sentimente. De ce nu ii pasa de nimic?
El incearca sa-si dea seama unde a gresit, de ce nu mai merge, de ce totul e atat de schimbat acum. Totul e monoton si de o banalitate enervanta, traieste o realitate falsa. Asteapta o explicatie, asteapta o vorba care sa-l contrazica, sa ii dea macar impresia ca nu are dreptate, ca doar i se pare, ca totul e bine, dar ea priveste marea si nu spune nimic. O intoarce spre el brusc. Ochii li se confrunta. In ochii lui se citeste disperarea, in ochii ei nimic. Isi elibereaza capul din mainile lui si se uita in continuare in larg...
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response.
0 Responses
