Archives
Cuvintele nu vor sa iasa. Parca stau zugravite pe corzile vocale iar eu incerc sa le scrijelesc in van, ca pe un perete de fier, sperand ca bucatele mici se vor desprinde. Nu am voce sa strig. Nu am voce sa soptesc... Sinapsele parca au dat peste o bariera invizibila, intangibila. Incoerenta in ganduri. Un vortex parca ma cuprinde si ma salta intr-un dans ametitor, ca un soricel prins intr-o tornada, sau o mica barcuta in mijlocul unui taifun.
Stropi de ploaie lovesc pielea violent, scriind parca un cantec de disperare pe portativul sufletului meu. Purtata de sunetul vibrant, amenintator, incorsetata de lumea ce se perinda in jurul meu ca si cum timpul ar fi luat-o la goana iar eu sunt prinsa intr-un prezent continuu, ma prabusesc. Cad. Asfaltul ma impresoara, ma face una cu particulele de bitum, absorbind viata din mine.
Sunt doar un nimic. Un nimic pentru mine, pentru tine, pentru oricine. Ma lasi sa cad, sa ma prabusesc. Prabusirea mea nu te doare, nici n-o simti, doar o vezi. Nu te schimba cu nimic. Lasa-ma sa fiu eu...
Si totusi ratiunea imi zice ca nimicul e ceva..
Luminari. Lumina lor ii contureaza si mai tare paloarea. Luciul ochilor ei a pierit. Se odihneste. Lacrimi, suspine, strigate de disperare se aud in jurul ei... Ea doarme. Nu mai aude nimic. Nu mai simte nimic...
Aer! Nu mai pot respira... Aerul refuza sa-mi mai umple plamanii.. Salvarea, aud ca prin vis salvarea. Doare, doare tot. Nu mai e mult...
Deschid ochii si vad sala de urgente, doctori si asistente alergand prin fata mea. Incep sa vad in preajma mea familia, prietenii si oamenii cu care am lucarat. As fi vrut sa-mi iau ramas-bun de la toti... Incerc sa alung durerea si sa nu ma las coplesita de moment. E ultima clipa, simt asta... Imi pare rau...
